My Dive in: Romana English
RSS Articole My Dive

Calmul din adâncuri: fascinaţia din copilărie devine stil de viaţă

Sergiu Şerban este preşedintele Freediving România şi membru fondator al nou înfiinţatei AIDA România. I-a plăcut apa de mic şi în continuare iubeşte să fie sub apă, chiar şi pentru câteva minute cât durează o scufundare în apnee. Freediving-ul a fost o provocare, un chin, la început, aşa cum ne povesteşte Sergiu, dar adâncurile îi aduc întodeauna un calm şi o relaxare pe care nu le poate găsi altundeva pe uscat. Călătorind intens prin natura serviciului, de câţiva ani de când s-a întors în România, Sergiu a fost motorul micii comunităţi de freediving din ţară şi a reuşit să cristalizeze în jurul său un grup pasionat de apnee. În continuare, Sergiu povesteşte pentru mydive.ro cum a ajuns instructor de freediving, cum se delimitează freediving-ul competiţional de încercările extreme şi ce poţi învăţa de la maeştrii scufundărilor în apnee. Acest interviu este dedicat tatălui lui Sergiu Şerban, care a plecat într-o lume mai bună.

Eşti certificat ca scafandru la nivel de avansat, dar în cazul freediving-ului eşti instructor. Ce a fost mai întâi pentru tine, freediving-ul sau scuba diving-ul?

A fost freediving-ul în formă incipientă, în formă iniţială de snorkeling. Vorbind chiar recent cu tatăl meu, care n-a gustat foarte mult pasiunea asta, mi-a spus că de mic îmi plăcea foarte mult apa şi că n-am avut nicio problemă să învăţ practic. Poate ţine foarte mult şi de cum ne-a învăţat tata să înotăm, practic ne-a împins în bazin şi a zis: „Hai, înoată!” – n-au prea existat alternative [râde]. Mi-a plăcut şi ce-a spus, că faţă de alţi copii mie-mi plăcea să merg pe sub apă. Alţi copii înotau la suprafaţă, mie îmi plăcea să stau sub apă şi una dintre primele victime ale acestui obicei a fost un ceas chinezesc pe care l-am băgat sub apă, în cadă, să văd cât timp stau şi bineînţeles că nu a mai funcţionat; îmi aduc şi acum aminte că ceasul avea o focă cu o minge care se mişca în permanenţă pe nas, aşa; ceasul ăla n-a mai funcţionat nicioadată [râde].

Da, deci a fost freediving-ul, bineînţeles sub forma lui de-atunci, cu măştile ruseşti, cu labele ruseşti… Ulterior am început să fac scuba diving, am certificate NAUI, PADI, dar am continuat să fac freediving până prin 2004-2005, când – atunci am avut şi trei incidente, aşa, semi-accidente la freediving – mi-am dat seama că de unul singur îmi asum nişte riscuri, că sunt nişte limite pe care dacă le depăşeşti riscurile devin foarte mari. Am început să mă documentez din ce în ce mai mult, ulterior am aflat că există o întreagă comunitate la nivel mondial. Între 2004 şi 2007 am avut aşa, o pornire, am avut şi mai mult timp liber să trec prin toate etapele de certificare, nu neapărat pentru a le strânge, ci pur şi simplu era un mod de a învăţa, neexistând manuale în română şi nici măcar în engleză nu existau foarte multe, nici acum nu există. Există câteva manuale foarte bune, găseşti pe internet, dar nici măcar în Ungaria, unde lucram atunci, nu erau foarte multe informaţii disponibile, şi-atunci am profitat de excursii – în perioada respectivă am mers foarte mult în Thailanda, Filipine, Egipt.

În decembrie 2004 ai fost martorul tsunamiului din Thailanda…

Da, eram acolo. Veneam din Similan Islands şi ne-am întors chiar în seara respectivă… Eram la scufundări şi scufundări libere… Dar despre acest subiect într-un alt interviu exclusiv pentru mydive.ro!

Când te-ai hotărât să îi înveţi pe alţii freediving? Când te-ai făcut instructor?

Instructor am devenit în 2007. Decizia de a fi instructor a venit mai degrabă ca o nevoie de a învăţa suplimentar. La momentul respectiv structura AIDA, cursurile AIDA – Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltarea Apneei – erau patru, de fapt trei plus unul introductiv, deci patru nivele pe care le-am trecut destul de repede. Am făcut şi alte certificări, încă vreo două, am simţit nevoia să fac ceva în plus. Şi, deci, cursul de instructor a fost, în mod firesc, următorul pas, deşi nu ţineam neapărat să fac training, instruire cu alţii, nici nu aveam o piaţă, un „market” bine definit, mai ales că locuiam în Ungaria atunci. Dar bine, pentru că gândeam în perspectivă ca la un moment dat să mă întorc în România, am zis totuşi să fac cursul de instructor, mai ales că am la bază şi pregătire de trainer, că la un moment dat s-ar putea să fac şi ce-mi place, să fac freediving ca „day job” mai degrabă decât în weekend. Lucrul ăsta, bineînţeles, nu s-a întâmplat, fiind greu să câştigi banii de zi cu zi şi din scuba diving, dar mai ales din freediving unde piaţa este incipientă, mai ales în România, deşi în ultimii doi-trei ani a crescut vizibil…

Crezi că o „piaţă de desfacere” slabă se datorează lipsei de informare a oamenilor?

Da, este o lipsă de informaţie pe care încercăm să o adresăm mai ales cu înfiinţarea asociaţiei [ARDA; Freediving România] şi cu materiale cât mai multe şi cursuri în limba română, este unul din motive… Şi este o lipsă de instructori, lipsă de promovare. Şi la nivel mondial se poate observa că dintr-o activitate foarte de nişă începe să ajungă „mainstream”, începe să intre în cultură, începe să se lege de alte discipline, în special de alte sporturi de apă – de la surfing până la scuba diving.

Majoritatea celor care vin sau se interesează vin de regulă pe filiera scuba şi triatlon, de exemplu, înot, posibil alte sporturi considerate mai mult sau mai puţin extreme – nu ştiu de ce lumea consideră freediving-ul ca fiind un sport extrem; probabil că are un grad de risc, însă nu neapărat. Cei care devin freediver-i înţeleg fenomenul şi că există nişte riscuri, dar extrem de mici, pentru că se lucrează foarte mult cu instinctul de conservare, care este suficient de puternic. Instinctul de conservare nu te lasă să faci greşeli substanţiale şi freediving-ul, pentru că te bazezi pe forţele proprii, pe resursele proprii, se face în paşi mici, mai ales dacă îl faci într-un mod conştient. Bine, dacă te arunci în apă cu o piatră de gât să vezi ce se întâmplă [râde], lucrurile pot lua o turnură greşită. Dar odată ce începi să te antrenezi şi să îţi cunoşti, să îţi determini limitele, nu neapărat prin accidente, îţi vei da seama că nu există paşi uriaşi. Există paşi foarte mari la început, când te aştepţi să îţi poţi ţine respiraţia 30 de secunde şi brusc vezi că se poate de fapt 3 minute sau 6, sunt nişte paşi uriaşi. Ulterior, când ai dat de 6, nu o să ajungi repede la 12, se avansează uşor-uşor. La fel cu adâncimile, odată ce ţi-ai dat seama că la 10 metri sau la 20 sau la 30 nu e niciun efort supraomenesc, nu eşti „aquaman” şi că practic oricine, cu un pic de pregătire şi fără o fobie legată de apă, poate să obţină nişte rezultate care altfel par excepţionale. Dar de-acolo lucrurile evoluează destul de încet. De aceea, în general, accidentele sunt foarte foarte puţine.

Totuşi, în ultimul an, au fost o serie de accidente care au ridicat întrebări vis-a-vis de una dintre regulile de bază la freediving – aceea de a nu te scufunda singur, fără un buddy, iar AIDA a subliniat într-un comunicat importanţa acestui lucru.

Accidentele de anul trecut, şi au fost vreo trei memorabile, au la bază mai multe cauze. Primul a fost cel de la Variable Weight [Greutate Variabilă], în Grecia s-a întâmplat, şi a fost un instructor din Emiratele Arabe Unite. Nu l-au mai găsit… [n.r. Sportivul dispărut se numea Adel Abu Haliqa şi accidentul a avut loc în timpul unui antrenament pentru disciplina Fără Limite – No Limits]. Trebuie făcută diferenţa între probele sau freediving-ul sportiv şi cascadorii. Cascadoriile sunt cele care implică echipamente hidraulice, mecanice, de a te duce cât mai repede jos, gen No Limits şi Variable Weight. Complică foarte mult, adaugă nişte factori variabili foarte greu de controlat în condiţii extreme, nu neapărat fiziologici, dar greu controlabili într-un mediu ostil date fiind adâncimile foarte mari la care se poate ajunge acum. Una e când te scufundai pe vremuri la 50 de metri şi părea extraordinar; de la 50 cam poţi să te întorci, inclusiv cu SCUBA – e la limită destul de mult, dar se poate. Acum vorbim de 100, 150, 200 de metri. N-ai niciun fel de „safety” acolo, nu poţi să faci „safety” la 200 de metri cu SCUBA decât dacă îi ţii pe oamenii ăia în decompresie probabil 12 ore. Iar la adâncimile respective un echipament este mult mai predispus să întâmpine probleme majore care practic să ducă la disfuncţionalităţi. Şi de aceea AIDA încearcă acum să-şi schimbe cel puţin standardele şi eventual chiar să scoată din disciplinele recunoscute de ei, să nu mai recunoască recodurile făcute în disciplinele considerate foarte periculoase cum este Greutatea Variabilă şi No Limits. Pentru că şi-au pierdut foarte mult din caracterul sportiv şi sunt mai degrabă un efort de cascadorie în care te implici cu cât ai mai multe resurse şi echipamente foarte bune. Dacă ai un sponsor extrem de excentric şi de bogat care să-ţi pună la dispoziţie un echipament extrem de sofisticat şi de ultimă oră şi mai ştiu eu ce, bineînţeles dacă eşti şi talentat, vei putea să realizezi lucruri extraordinare.

Nu intră totuşi la categoria cercetare astfel de încercări? Şi pionierii scufundărilor, fie ele cu SCUBA sau în apnee, au fost probabil consideraţi la vremea respectivă nişte cascadori care îşi asumă nişte riscuri prea mari…

Da, dar se pot face şi altfel. Riscurile sunt foarte mari. Asta se poate face, cum e absolut normal,  incremental. S-a ajuns acum la 100 de metri fără labe, la 127 de metri sau 129, cred, cu labe – sunt adâncimi foarte mari. Dar acestea se depăşesc de obicei gradual, cu câte un metru, doi. Limita este acum mai degrabă de egalizare, decât de adâncime. Acum e foarte greu să egalizezi şi pentru cei care ajung mai este şi narcoza. Narcoza, cu o singură gură de aer cum se spune, la adâncimile respective este foarte puternică. Astea sunt limitele. În momentul în care ajungi brusc la 200 de metri…

În momentul acesta Herbert Nitsch, care e şi actualul recordman mondial „all time” cu 214 metri, dacă nu mă înşel, intenţionează în următorii trei sau patru ani să facă trei chestii extrem de riscante – să ajungă la 300 de metri şi, nu mai ştiu, el calculase în feet [picioare], adâncimea actuală este de 700 feet şi el va încerca să atingă 800 feet (244m), 900 (275m) şi 1000 (305m). Incredibil, dar multe lucruri pot merge prost şi de-acolo nu te mai scoate nimeni.

Ce înseamnă scufundările în apnee pentru tine? Cum te simţi sub apă? S-a păstrat fascinaţia pe care o aveai de mic copil?

Absolut, am păstrat-o în permanenţă. Când nu sunt lângă apă îmi lipseşte, când nu sunt sub apă iarăşi îmi lipseşte foarte mult. E un calm pe care nu-l găseşti în aer. E greu de explicat. Probabil cele mai fericite momente, cele mai calme momente pe care mi le pot aminti, sunt legate de scufundări şi de scufundări în apnee. Le pot identifica foarte clar – amintiri din excursii deosebite sau mai ştiu eu ce, când mi s-a născut copilul – le am, dar nu sunt la fel de vii. Sau dacă mă gândesc la locuri excepţional de frumoase văzute în apnee, în condiţii perfecte şi de vizibilitate şi de apă, gradul de detaliu rămas este extrem de mare. Practic vizualizez şi, uneori, când vreau să mă relaxez, vizualizez un anumit loc din Filipine, de exemplu, sau o anumită scufundare absolut banală, dar extrem de plăcută în Dahab.

Sunt scufundările în apnee „mai altfel” decât cele cu SCUBA?

Da. Deşi nu merită comparate pentru că sunt diferite. Încerc să evit să compar scuba diving-ul cu freediving-ul pentru că există şi între colegii şi prietenii mei o „râcă”. Unii o au, mai ales cei care nu sunt şi scuba divers, mai degrabă aceia… Avem câţiva colegi care între timp au făcut scuba diving după freediving şi au realizat că sunt avantaje – una e să stai un minut, două sau trei sub apă, alta e într-adevăr să stai 30 sau 40 de minute.

Dar, recunosc, de când m-am apucat serios de freediving şi am ajuns să mă bucur – pentru că la început era mai mult chin, până te obişnuieşti, acum nu e o problemă – găsesc mult mai multă plăcere în a sta două ore în apă cu scufundări repetate de câte un minut, un minut jumătate, două minute, decât dacă ar fi să fac o scufundare de 50 de minute. Şi lucrurile sunt cam la fel.

Mai practici acum scuba diving-ul?

Foarte puţin, cred că ultima oară când am făcut scufundări a fost acum doi ani. Am fost în Egipt la un liveaboard de o săptămână acum doi ani, parcă. Am făcut în special scuba diving. Mi-am luat la mine monofin-ul, am făcut şi freediving, dar mi-am dat seama că în afară de câteva lucruri foarte specifice cum ar fi epavele sau, nu ştiu, ceva foarte deosebit, un canion de mare adâncime la care necesită să stai foarte mult sub apă, majoritatea lucrurilor le pot face foarte bine sau mai bine în freediving. De exemplu fotografia sau filmarea, îmi reuşesc mult mai bine pozele mai ales pentru că nu sunt bule. Şi nu e o problemă de adâncime. Oricum scuba diving-ul recreativ e 12, 18, 30 de metri, mă pot scufunda şi la vânătoare – e un alt hobby al meu mai vechi cumva redescoperit – se poate face foarte bine în freediving, adică mi se pare mai puţin intrusiv, mai aproape de natură, în funcţie de ce vezi e altceva, e altă linişte. Marea nu e niciodată liniştită, întodeauna o să auzi zgomote de fond, dar auzi mult mai bine decât cu bulele de jur împrejur.

Ai avut vreodată un „blackout” sau o „samba”?

Am avut. Am avut un singur „blackout”, chiar la cursul de instructor, la suprafață doar 2 secunde, dar suficient cât să-l simt. Iar „samba” de mai multe ori, se mai întâmplă. Cu „samba” eşti la anticamera pierderii cunoştinţei. În momentul în care te antrenezi, îţi testezi limitele, „blackout” n-ar trebui să ţi se-ntâmple, decât în condiţii neobişnuite, probabil asta a fost şi-atunci; „samba” este destul de comună. Dacă faci freediving de plăcere n-ar trebui să ai nici „samba”, întodeauna să lucrezi cu o marjă de eroare foarte mare, dar din păcate când te antrenezi se-ntâmplă, când testezi limitele.

Ai un loc anume unde ţi-ai dori să te scufunzi în viitor?

Da, mi-ar plăcea să merg la Dean’s Blue Hole în Bahamas, este bârlogul lui William Trubridge. Mi-ar plăcea foarte mult acolo pentru că este, se pare, cel mai bun loc de freediving, ca şi locaţie, ca şi mediu natural. Este o gaură de două sute şi ceva de metri adâncime, perfect închisă, bine, comunică cu marea, dar nu există curenţi, nu există termocline puternice, practic e un loc perfect pentru scufundări de adâncime.

Ai un model pentru scufundări, o persoană care te inspiră?

Tot Will Trubridge. Îmi place foarte mult şi de un canadian, Eric Fattah, care nu e la fel de cunoscut, dar a fost de fapt campionul mondial în 2001 şi a fost primul recordman mondial folosind un monofin. A ajuns la 86 de metri la Constant Weight, este însă printre, dacă nu cel mai bun teoretician/cercetător în freediving. Împreună cu un alt freediver, dar acela e mult mai discret. De la Eric Fattah ai multe de învăţat pentru că şi-a folosit propriul corp, omul ăsta cred că a avut sute, dacă nu mii de „blackout-uri”, a încercat absolut orice, inclusiv să mănânce două kile de usturoi odată ca să vadă ce efect are asupra apneei. De fapt, el e şi inventator, a scos pe piaţă nişte computere de freediving care au fost un dezastru din punct de vedere financiar şi atunci le-a trecut pe scuba diving şi, de fapt, cele mai bune computere tehnice sunt făcute de el, F1 şi X1, sunt pentru technical diving. Şi el e într-adevăr un tip deosebit, de la care ai ce să-nveţi. E printre primii care vine cu lucruri noi, adică experimentează. E printre primii care a venit cu abordarea de „residual volume diving”, să faci apnee fără aer în piept.

Sunt două şcoli care nu se bat neapărat cap în cap: una e şcoala de scufundări în apnee în care foloseşti toate resursele posibile, inclusiv „packing” – unde printr-un mecanism practic mecanic iei mai mult aer cu tine ca să ai mai multe resurse; şi există o altă şcoală, mai nouă şi mult mai nerealistă, cel puţin la prima vedere, unde faci scufundările exact cum le fac mamiferele acvatice ca vidra, foca, leul de mare – toate acestea înainte de scufundări expiră, deci dai aerul afară înainte să te scufunzi. Acum, puţină lume ştie că multe resurse de oxigen din corp nu sunt în aerul din piept ci sunt deja în sânge, le ai în sângele care, dacă e bine oxigenat, oferă foarte multă energie, iar aerul din piept, dacă e în cantităţi foarte mari uneori e un dezavantaj, eşti mult mai pozitiv [flotabilitate], e mai greu să te scufunzi, apare narcoza mai repede, mai ales la adâncimi mari.

El, la fel ca Sebastien Murat, un alt tip foarte interesant, au început să le promoveze, le-au făcut. Lumea s-a gândit „Domne, ai înnebunit? Cum să pleci fără aer în piept? Cum mai egalizezi? Cum aia…”. Dacă treci peste inconvenientele iniţiale, ai nevoie şi de foarte multă răbdare şi pregătire, se pare că sunt foarte multe avantaje. Momentan recordurile mondiale sunt făcute „în plin” [râde].

Ai vreo preferinţă între cele două sisteme?

N-am făcut foarte multe în „empty” cum se spune, fără aer, mai ales la adâncime, nu, e destul de greu. Trebuie o pregătire foarte intensă, cutia toracică trebuie să fie foarte flexibilă, dacă nu trăieşti pe malul mării şi nu te scufunzi foarte des, e greu. Pentru mine, să mă antrenez, să vin o dată pe săptămână la bazin, să mă scufund la 5 metri e foarte greu. Se poate dacă expiri tot aerul din plămâni şi te duci la 5 metri, se poate; practic echivalezi o scufundare la 30-40 de metri în apă deschisă. Dar tot nu e suficient.

Însă ce pot să spun este că recordurile mele de bazin de distanţă le-am făcut folosind tehnici oarecum legate de acest „half lung” [plămânii umpluţi pe jumătate cu aer], „empty lungs” [plămânii goi, fără aer]; de ce, pentru că-ţi provoacă un „dive reflex” [reflex de imersie] foarte puternic, „mammalian diving reflex” [acest reflex de imersie este specific mamiferelor], intervine de fapt un mecanism de apărare, de conservare a energiei, a resurselor. Ţine foarte mult şi de contactul anumitor stimuli, în special faţa, cu apă rece, dar e un reflex generat ca măsură de precauţie.

Cei care au teoretizat treaba asta zic: cu cât te sperii mai mult, cu atât reflexul este mai puternic; atunci ce încerci să faci dacă vrei să ai un reflex? Să te sperii, să-ţi înspăimânţi corpul într-o aşa măsură încât intră complet în starea de şoc, se conservă automat şi într-adevăr funcţionează. Nu e deloc plăcut. Bineînţeles că dacă faci treaba asta ca antrenament nu mai funcţionează, dar pentru un record sau pentru o competiţie poţi să-ncerci o asemenea tehnică… Şi nu e bine nicioadată să-ncerci ceva pentru prima oară la un concurs… Poţi să-ncerci o dată pe lună, rar – la mine a funcţionat tehnica asta foarte bine. Şocul termic e foarte important, în momentul în care intri în apă rece reflexul e foarte puternic, la fel dacă nu te pregăteşti înainte; dacă faci multe bazine şi le creşti incremental – faci 50, 75, 100, după care încerci un record, nu merge; mai degrabă te încălzeşti eventual pe uscat, după care dai un maxim fără absolut nicio încălzire sub apă, dai 100 de metri, din nou, la mine a funcţionat.

E o tehnică avansată, nu e neapărat de discutat pe forumuri, nici măcar la cursurile mele n-o prezint, decât celor foarte avansaţi, pentru că nu ai limite şi întodeauna asta se face sub observaţie. E o tehnică prin care, controlat de alţii (dacă o faci pentru prima oară ar fi ceva, dar alţii au făcut-o şi este dovedit că instinctul ăsta de conservare e extrem de puternic) se declanşează nişte mecanisme care îţi conservă resursele pe care nu le foloseşti în mod normal, ele se stopează brusc, după care se ia cu pipeta din resurse, foarte puţin. Şi din ce erai obişnuit, tu îţi ştii limitele normale, reuşeşti 100 de metri. Iar când foloseşti tehnica asta s-ar putea să-ţi iasă 150 de metri, 130 de metri, deci este enorm. Oricum, creşterea de 20-25% n-aş recomanda-o, dacă totdeauna ai fost la limita de sus, de exemplu un 125, probabil o să te duci acasă cu un „blackout”.

Mi se par foarte foarte interesanţi aceşti domni, ca teoreticieni şi cercetători. Ca sportiv, Will Trubridge mi se pare absolut deosebit. E şi un tip foarte OK, foarte prietenos, îţi răspunde. Chiar zilele trecute mi-a răspuns pe un forum public în engleză la o chestie absolut banală, legată de cât e de greu un pachet dacă îl trimit cei de la Orca prin poştă, şi a răspuns 1kg. E OK, te-aştepţi de la campionul mondial să fie altfel…

*Notă: Tehnicile descrise sumar în acest articol sunt menţionate cu titlu de referinţă şi nu trebuie încercate pe cont propriu, fară monitorizarea unui specialist, având în vedere riscurile posibile implicate.

Y


Poti scrie un comentariu, sau poti pune un trackback de pe blogul tau:

Scrie un comentariu

Promovează MyDive

Poţi ajuta la promovarea MyDive, apăsând butoanele de Like din site sau punându-ţi una dintre insigne pe blogul tău

Multimedia

Fotografii şi videoclipuri

Contact

Întrebări, critici sau laude? Aici ne poţi contacta

Bg