My Dive in: Romana English
RSS Articole My Dive

Freediving-ul românesc: primul examen

Afilierea României la organizaţia internaţionala de freediving AIDA, un moment semnificativ în istoria scufundărilor în apnee de la noi, ne-a îndemnat să stăm de vorbă cu Sergiu Şerban, membru fondator al filialei româneşti şi preşedinte al Freediving România, despre lungul drum parcurs până acum, despre cum se pregăteşte comunitatea pentru prima participare românească organizată la o competiţie mondială de freediving, dar şi despre cât de greu este să te antrenezi la Marea Neagră, să finanţezi participarea la Nisa şi de ce lipsesc fetele din freediving;).

Povesteşte-ne despre ARDA – Asociaţia Română pentru Dezvoltarea Apneei – şi Freediving România…

Totul se face voluntar, e o asociaţie mică, dar veselă. Reuşim să facem tot ce facem în timpul liber, dar vreau să mă ocup mai mult şi de partea de promovare online, mai ales pentru că intenţionăm să participăm la primul campionat mondial pe echipe, în toamnă, la Nisa, şi sunt multe de pregătit. Este un efort şi organizatoric, şi individual, şi nu-l vom putea face decât dacă ne mobilizăm; poate reuşim să obţinem şi ceva sponsorizări. Deja avem ceva ajutor. Chiar am primit un răspuns de la cei mai mari producători, probabil cel mai bun producător de costume profesionale şi pentru freediving şi pentru triatlon – Orca se numeşte, sunt din Noua Zeelandă, dar fac nişte costume excepţionale şi sunt tentativ interesaţi să ne fie sponsori. Suntem încă în negocieri.

Fiind prima oară când România va participa oficial la o asemenea competiţie, simţiţi puţină presiune, sunt aşteptări?

Se simte şi nu se simte. E un avantaj, fiind un campionat mondial pe echipe, efortul trebuie să fie mai puțin individual şi mai mult la nivel de echipă. Ce înseamnă asta? Ca probe, poate ar fi bine de spus, la campionatele mondiale pe echipe se fac echipe masculine şi feminine, fiecare dintre cele două echipe trebuie să aibă trei atleţi, trei sportivi, fiecare dintre cei trei trebuie să treacă prin toate cele trei probe – proba de adâncime (CWT), de distanţă (DYN) şi de static (STA). Asta înseamnă un avantaj pentru sportivii multidisciplinari şi mai puţin pentru cei foarte specializaţi. În general, cine e foarte bun e bun cam la toate, dar există şi sportivi excepţionali la o singură probă. Există în special o diferenţă destul de mare între probele de bazin şi cele de adâncime, unde intervine un factor suplimentar – cel de egalizare, de presiune, frică, teamă şi aşa mai departe. Nu neapărat cei care sunt buni la bazin sunt buni şi la adâncime. Pentru noi este mai degrabă un efort de participare şi mai puţin de rezultate. În primul rând rezultatele noastre sunt departe de vârfurile mondiale şi nu avem niciun fel de aspiraţii; important este să mergem, să participăm, să creăm un precedent.

Şi să căpătaţi experienţă în competiţii internaţionale…

Da. O parte din noi, eu de pildă, am participat la câteva competiţii internaţionale. Am locuit în Ungaria, eu acolo am început freediving-ul în 2004 şi am fost membru AIDA Ungaria câţiva ani cât am locuit acolo, pentru că nu exista o AIDA România, nu exista o organizaţie românească. Şi am fost „adoptat”, ca să zic aşa – că tot se vorbeşte de „prietenia” poporului român cu cel maghiar, eu nu am avut absolut nicio problemă, am fost „adoptat” şi am participat şi chiar am organizat vreo două competiţii în Ungaria, împreună cu colegii de-acolo, dar, la fel, totul s-a întâmplat voluntar, de plăcere, pe banii mei… A fost relativ simplu să particip la competiţiile la care am participat – erau în zonă. Am participat în Ungaria şi Serbia, iar în Slovenia la un campionat mondial de bazin.

Comunitatea de freediveri din România este micuţă, dar în ultima vreme a făcut câţiva paşi importanţi spre a se coagula formal pe plan local şi la nivel internaţional. Povesteşte-ne puţin despre comunitate şi despre cei din diaspora care vă susţin, de asemenea.

Am început să ne căutăm unii pe alţii prin 2006 pe nişte site-uri internaţionale de freediving şi ne-am identificat aşa doi-trei. Atunci l-am cunoscut şi pe Alex [Alexandru Russu] online, pe Vali – un alt practicant din Ploieşti, şi am ţinut legătura. Am tot spus că ne vedem, ne întâlnim, facem, dregem, dar nu s-a creat masa critică, cred. A fost foarte greu la început.

Eu m-am mutat în România în 2008 şi în 2009 ne-am strâns. Am început să ne cunoaştem, am anunţat şi primele cursuri şi cam ăsta a fost unul dintre principalele motive pentru care am reuşit să ne strângem. Am avut primele cursuri acum doi sau trei ani şi, deşi suntem oameni cu meserii, cu pregătire absolut diferită, e surprinzător cât de apropiaţi, cât de similari suntem. Comunitatea nu e mare, dar constant au mai apărut oameni. Cei care sunt interesaţi au fost foarte bine primiţi şi au rămas în grup.

Primeşti deci cereri pentru cursuri? Există interes pentru freediving…

Există. Recunosc că membrii în asociaţie au un rol important – ulterior am înfiinţat şi asociaţia anul trecut [2011], am tot forţat „Hai domne să facem!”; e altceva în momentul în care eşti o asociaţie, poţi să-ţi aperi interesele, poţi să te reprezinţi, sunt destul de multe motive.

Pe de altă parte noi, în general, românii, nu prea avem un spirit gregar, asociativ, civic şi se vede în continuare – lumea cam vrea să i se spună „Hai, mai cheamă-ne tu, mai facem aia…”. De aceea am şi acceptat să fac cursuri, ulterior am insistat să facem şi asociaţia – am făcut-o, sunt preşedintele asociaţiei, ceea ce nu e neapărat un mare titlu, ci mai degrabă îmi dă posibilitatea să fiu un catalizator, adică să-i motivez. Şi facem ieşiri, venim la bazin, mai facem expediţii, cum le numim noi, şi de antrenament, şi de plăcere. Am mers în fiecare an, cel puţin de două ori, fie în Egipt, fie în Grecia, iar anul acesta am mers din nou în Dahab, în iunie.

Toate astea fac parte din planul de antrenament pentru campionatele mondiale pe echipe din septembrie de la Nisa, la care România va avea pentru prima oară o echipă.

Da. Încercăm. Sper să se materializeze. Problema cu un astfel de efort este că necesită timp, necesită antrenament, în mod constant. Şi destul de multe fonduri; adică nu e neapărat ieftin, mai ales pentru noi, căci, deşi avem o mare foarte frumoasă, e foarte puţin potrivită pentru freediving. Deşi pare amuzant, nu are adâncime, decât dacă ai barcă. Şi chiar dacă ai barcă, ca să găseşti un 20-30 de metri, ca să nu zic 50 sau 60, trebuie să ieşi din apele teritoriale de regulă. Şi, OK, ai ieşit din apele teritoriale, problema e că ai curenţi, platforma continentală e foarte plată la noi, curenţii sunt adesea foarte puternici, vizibilitatea e întodeauna variabilă, uneori e bună, şi am încercat… Am şi făcut, anul trecut am făcut cursuri şi am ieşit până la 30 de metri – 30 de metri în Marea Neagră este o realizare pentru că uneori stai ca steagul pe coardă, te flutură, te duce cu tot cu barcă, cu coardă, cu greutăţi…

Şi cum vă descurcaţi atunci cu cursurile?

Cursurile constau în partea teoretică, care se poate face practic oriunde. Fiecare nivel de curs are un curiculum bine definit. Teoria se rezolvă… Este partea practică, de bazin, iarăşi relativ uşor de rezolvat, se poate face oricând. Dificultatea apare cu partea teoretică şi de examen de adâncime pentru că şi pentru nivelul introductiv de două stele îţi trebuie oriunde între 14 şi 18 metri, 10-12, 14-16. Ca să pleci de la mal să înoţi, nu prea ai unde în România. Trebuie să înoţi un kilometru, doi, şi nu merge, e riscant. Noi mergem în Bulgaria, la Tyulenovo, unde nici acolo nu e grozav, sunt 10 metri la mal, însă poţi să dai de 10-12, şi acolo poţi să ieşi cam o jumătate de kilometru în larg şi poţi găsi o adâncime rezonabilă pentru examene. Se poate face şi o facem şi anul ăsta. Deja sunt câţiva oameni care o să facă, avem trei membri noi în asociaţie.

Câţi membri are asociaţia în momentul acesta?

Acum are 16 membri cotizanţi, majoritar băieţi. Mai avem două fete simpatice, curioase, au mai venit date fiind relaţiile – prietenul e foarte motivat, mai încearcă şi ea… Plus Adriana [Adriana Bantu], care e acum în Cipru. Mai sunt vreo două-trei fete cu origini româneşti – Jessica în Statele Unite care e româncă, însă n-am reuşit să luăm legătura cu ea. Mai este o româncă în Franţa, la Lyon, care a făcut şi a şi participat la nişte competiţii, dar iarăşi, şi-a schimbat serviciul şi nu am reuşit să o contactăm. Mai e cineva în Danemarca – încercăm, să vedem.

Deci avem speranţe că o să avem şi o echipă feminină la campionat…

Da, dar e destul de greu pentru că, repet, dacă mi-aş lăsa serviciul aş avea în permanenţă timp de organizare, de sponsorizări, de antrenament, ar fi altceva. Într-un fel e bine, într-un fel nu e bine. Cum am spus, e un efort de echipă şi trebuie să creezi o echipă. Echipele bune din alte ţări unde există cluburi mai multe şi există şi oarecare competiţii, şi motivaţie, şi membrii mai mulţi se antrenează în mod regulat, au facilităţi, au fonduri, şi atunci lucrurile sunt diferite, sunt semi-profesionişti; unii sunt profesioniști, din asta trăiesc – puţini. La noi, din păcate, este pur şi simplu un hobby şi de aceea sper, am tot spus de vreo doi-trei ani că tot mergem la competiţii şi o să facem şi o să dregem, ca anul ăsta într-adevăr să se întâmple, pentru că suntem suficient de mulţi şi oamenii sunt motivaţi. Dacă într-adevăr se va întâmpla, asta o să vedem pentru că sunt costuri pe care lumea va trebui să accepte să le plătească.

E un eveniment extraordinar, eu am participat la un campionat mondial în 2006 şi a fost excepţional. E multă experienţă, te întâlneşti cu cei mai buni din lume şi e o comunitate în care în general cei care fac freediving serios au un anumit profil. Nu cred că ai să vezi obezi sau supraponderali, care beau foarte mult, se droghează sau mai ştiu eu ce. Au în general un stil de viaţă sănătos şi o mentalitate foarte pozitivă.

Este o comunitate foarte prietenoasă în care membrii se susţin reciproc indiferent că iau parte la o competiţie…

Exact. Au fost foarte multe situaţii, inclusiv acum, la ultimul campionat mondial a fost o situaţie cu un record mondial când era cât pe ce să nu fie omologat dintr-o greşeală discutabilă, iar până la urmă chiar cei care ar fi beneficiat direct din descalificarea celui care a avut recordul mondial au spus că nu vor accepta locul I, II sau III dacă sportivul este descalificat. A fost o greşeală tehnică, unul din „safety” l-a atins – este un protocol foarte strict, dar stricteţea are raţionamentul ei în astfel de situaţii, dar uneori viciază un rezultat absolut corect, cum a fost cazul de faţă. În momentul în care faci „surface protocol-ul” când ajungi la suprafaţă şi zici „OK. I am OK.”, 30 de secunde nu trebuie să te atingă absolut nimeni pentru că în cazul în care ai un puseu, îţi pierzi cunoştinţa, poţi fi descalificat. În cazul acesta ce s-a întâmplat este că un „safety” l-a atins din greşeală, deşi el era cât se poate de lucid, bine, este discutabil dacă chiar l-a atins, s-au uitat pe video după aceea şi iniţial l-au descalificat că ar fi fost atins, n-are absolut nimic de-a face cu performanţa în sine…

Ne mai poţi da câteva detalii legate de pregătirea pentru participarea la campionatul mondial din 2012…

Da; am început să punem pe Facebook ce performanţe avem, ca să facem un ranking iniţial. Ce-ncercăm noi e ca până-n vară să dăm ocazia celor interesaţi să aibă acces la o competiţie gen „trial”, practic trebuie să ai nişte rezultate verificabile. Aşa poate să vină unul şi să zică: „Am făcut 7 minute static în cadă.” „Bravo!”, dar asta nu ţi-o verifică nimeni. Nu l-aş lua în serios decât dacă aş şti omul şi aş fi sigur că nu e glumă. Dar dacă cineva zice: „Domne, eu mă duc la 50 de metri sau la 80 de metri adâncime, uite-aşa, fluierând!” n-are niciun grad de verificare, şi-atunci încercăm, fie prin competiţii, că şi competiţia în sine are stres, în competiţie e mult mai greu să scoţi un rezultat în echipament decât cel pe care-l faci tu într-o săptămână, relaxat, într-o zi e bine, în alta nu. La concurs e altceva, stă cineva şi-ţi urlă-n ureche: „Mai ai 10 secunde, mai ai 5 secunde, începe!”, e altceva, un stres, plus protocolul – îţi ia mult, mai ales din static îţi ia mult din timpii pe care tu îi realizezi, te relaxezi mult mai greu, e şi asta o modalitate. E posibil ca nu toată lumea sau cei care vor să participe să-şi permită Thailanda, Egipt, Grecia sau mai ştiu eu ce. Atunci o să-ncercăm să facem undeva în vară şi chiar dacă e neoficial, o competiţie neoficială, pentru că o competiţie oficială înseamnă că ai arbitri etc., dar atâta timp cât suntem noi între noi şi ne ştim, mergem chiar la Marea Neagră unde condiţiile sunt bune şi găsim o adâncime de 50 de metri şi putem vedea ce scoate fiecare. Pentru că bazinul e simplu, acum deja avem un aranjament, mai mergem pe la diferite bazine în Bucureşti, am aranjat să mergem săptămânal la Izvorani la Centrul Olimpic Român, unde e un bazin olimpic de 50 de metri, sunt condiţii mult mai bune şi practic putem să ne antrenăm ca la concursuri, ai şi 50 şi 25 pe lateral, e altceva.

Echipele vor fi de 3 plus cel puţin unul de rezervă. Dar costurile sunt destul de mari ca să mergem acolo, din start sunt 700 euro de participant – nu ştiu câţi o să-şi dorească să dea 700 de euro, plus transport doar ca să meargă până acolo. Acum vom vedea dacă reuşim ceva sponsorizări. Bine, până la urmă 10 zile pe Coasta de Azur, la sfârşitul verii, probabil dacă te duci pe banii tăi ar fi mii de euro. Practic suma acoperă absolut totul de la transfer de la aeroport până la transfer la plecare, mese, cazare, antrenamente, competiţie, ceremonie, deschidere pe echipe şamd. Preţul este excepţional, dar ne-ar prinde bine şi un ajutor. E 700 participarea, încă vreo două ieşiri plus antrenamente mai pui 1000, mai pui transportul şi s-ar putea să te coste vreo două-trei mii de euro, cel puţin. E un cost pe care nu toată lumea şi-l permite. Momentan, din banii asociaţiei nu o să putem acoperi, oricum sunt puţini, sunt puţini membri, de-abia plătim, dar o să-ncercăm, mai primim ceva bănuţi din 2%-3%…

În concluzie trebuie să ne antrenăm constant. Eu de venit vin măcar o dată pe săptămână la bazin la Lia Manoliu, o dată pe săptămână la Izvorani şi la IDM, şi cam asta, încerc să vin de vreo 4 ori pe săptămână. Şi ceilalţi la fel, dar fiecare mai are şi alte hobby-uri. Ăsta e unul dintre ele, pentru unii e cel mai important, pentru alţii nu – ba fac scuba, ba fac căţărare. Nu cred că e niciunul sedentar.

Vorbeşte-ne puţin despre crearea AIDA România şi acceptarea ei ca membru observator AIDA Internaţional…

AIDA în sine, toată organizaţia, a trecut printr-un proces de schimbare la nivel de conducere, de curiculum, sunt mult mai agresivi, au un website mult mai bun şi un sistem de educaţie mult mai bine pus la punct. Mie îmi este mult mai simplu să certific studenţi, să-i înscriu într-un sistem online foarte interesant, funcţionează perfect, dar este absolut senzaţional comparativ cu ce aveam înainte, un document Excel. Lucrurile au evoluat foarte mult, însă sunt şi dificultăţi în special la nivel de adunare generală care se face de către membrii naţionali, au apărut interese diferite legat de cine reprezintă la nivel naţional o ţară, apar disensiuni şi la ţări mai mici, dar la ţări cum ar fi Canada sau SUA sau Germania sau Franţa, sunt foarte multe cluburi, şi au apărut disensiuni: „Noi suntem AIDA Canada, ba nu, noi suntem AIDA Canada”. Şi de-aici au apărut probleme foarte mari pe cine este practic reprezentant la nivel naţional. Şi acum politica lor este, dacă am înţeles, să-ţi dea un statut de observator ca să demonstrezi… Practic noi oricum, ca să devenim membru observator şi să intrăm în procedura de afiliere, a trebuit să trimitem o listă cu membri, să dovedim că suntem sau nu o asociaţie, câţi dintre noi sunt instructori, câți sunt certificaţi AIDA, alte certificări, instructori de scuba şamd, să dai o credibilitate. Pentru noi e relativ simplu pentru că nu este nicio altă asociaţie în România momentan, asta nu înseamnă că nu poate să fie. Eu personal nu ştiu de grupuri închegate care să practice freediving-ul. Ştiu că mai sunt nuclee de oameni intersaţi în Timişoara, mai erau doi-trei oameni interesaţi în Cluj, la fel în Piteşti, Ploieşti, mai sunt pe la mare, în Constanţa, Costineşti, oameni care mai fac vânătoare subacvatică, tradiţională nu d-ăştia, piraţi, dar altfel nu. Nu sunt şi atunci e relativ simplu să zici: „Domne, asta e.”, dar chiar şi aşa trebuie să lăsăm lucrurile să vedem cum evoluează.

Nu ne afectează cu nimic statutul de membru observator, nu trebuie să ne afiliem formal ca să participăm la campionatul mondial, se plăteşte aceeaşi taxă de participare, nu e un inconvenient major. Ar fi fost dacă vroiam să organizăm nu ştiu ce, un campionat mondial în România. Aş fi foarte fericit dacă anul viitor, anul ăsta nu cred, am organiza o primă competiţie. Noi ne gândeam chiar şi anul ăsta, nu neapărat o competiţie oficială pentru că asta ar însemna un efort şi vrând să participăm la campionat unde toată vara va fi ocupată cu alte activităţi, dar dacă îţi găseşti bine momentul – sezon estival, pe malul mării, unde să facem o chestie care să nu fie neapărat competitivă, să o faci mai de masă aşa, mai de promovare, poţi să faci jocuri în apnee sau să le legi de alte activităţi, cum fac ăştia cu salvamarii, scubiştii. Idei sunt, să faci inclusiv cursuri pentru copii, vom vedea, bine snorkeling, nu să-i bagi sub apă…

Y


Poti scrie un comentariu, sau poti pune un trackback de pe blogul tau:

Scrie un comentariu

Promovează MyDive

Poţi ajuta la promovarea MyDive, apăsând butoanele de Like din site sau punându-ţi una dintre insigne pe blogul tău

Multimedia

Fotografii şi videoclipuri

Contact

Întrebări, critici sau laude? Aici ne poţi contacta

Bg